Prezidențiabilul Ponta și cele 7 motive pentru a candida

Victor Ponta, nu mă îndoiesc, l-a citit pe Adrian Năstase. L-am văzut sobru, cu ochii pironiți la mentorul său, pentru care a dat costumul de prim-ministru pe un tricoul polo și reflectoarele de la Palatul Victoria pentru un loc în rândul doi, astă-vară, la lansarea post-Jilava a cărții „Lumea, americanii și noi”, o mantră pentru discipoli. Citindu-l, a aflat probabil că, prin luneta de la Washington, lui Crin Antonescu nu i se poate rezerva, la prezidențialele din 2014, decât locul secund.

Ca și Adrian Năstase, americanii păstrează, probabil, în arhive, criza politică din 2012 în care Antonescu și-a făcut din Departamentul de Stat un adversar declarat, dar și un moment încă mai revelator, din 2007, când vicepreședintele PNL la acea vreme, la un an după ce i se opusese șefului său de partid, care dorea retragerea trupelor din Irak, îi scrie președintelui PD, Emil Boc, cerându-i să se ralieze PNL și lui Călin Popescu Tăriceanu în sprijinul acestei idei: „Partidul Național Liberal vă solicită public să vă raliați deciziei de retragere a trupelor românești din Irak, anunțată de prim-ministrul României, dl. Călin Popescu-Tăriceanu. Din punct de vedere al succesului misiunii pe care România și-a asumat-o în Irak, aveți toate motivele pentru a vă alătura acestui demers”.

Cine a avut ochi să vadă, a înțeles deja. PSD și PNL dau semne că vor merge separat, nu numai la europarlamentare, ci și spre Cotroceni. În Statele Unite, înconjurat exclusiv de miniștri PSD, Victor Ponta ne-a anunțat solemn că el va fi interlocutorul americanilor în epoca post-Băsescu. Cât a fost de credibil, judecați singuri.

Fie din postura de premier-președinte de partid și „patron spiritual” al viitorului candidat, fie, mai simplu, de prezidențiabil, Victor Ponta pare să se asigure, deja, că va controla jocul politic după pensionarea lui Traian Băsescu. Gol de conținut, dar calculat și rece, politician vorace în stare lichidă, capabil să ia pe loc forma situației în care se află, să fie pro și totodată contra, să-și răstoarne credibil propriile vorbe la două zile distanță, Victor Ponta are toate datele să fie în 2014 prezidențiabilul PSD.

Pentru că președintele redus la un stilou pentru semnat decrete, proiectat în noua Constituție USL, rămâne sine die la sertar, printr-un calcul făcut deja de Curtea Constituțională. Iar PSD și Victor Ponta s-ar trezi, ca și acum, captivi în Palatul Victoria, unde puterea, în lipsa banilor, e mai mult o iluzie.

Pentru că o coabitare cu Crin Antonescu n-ar fi cu mult mai simplă decât cea prezentă. Cine a auzit în ultimele săptămâni liberali vorbind în absența microfoanelor știe că s-a căscat deja o prăpastie dincolo de care PSD-iștii sunt reduși la „niște comuniști”.

Pentru că sondajele, chiar și cele mai pesimiste, în ciuda protestelor din stradă, îl scot pe Victor Ponta pe primul loc în topul încrederii, iar astfel de minuni nu durează șase ani, până la viitoarele alegeri prezidențiale. Într-un CSOP din 12 octombrie, comadat de Opoziție, Ponta are 25% din încrederea populației, Antonescu – 16%, iar decredibilizarea l-a atins mai mult pe liderul PNL (26% dintre susținătorii săi și-au schimbat recent părerea în rău) decât pe cel al PSD (care a dezamăgit doar 22% dintre fideli).

Pentru că e un joc politic win-win din care fie se mută la Cotroceni, fie rămâne mai departe la Palatul Victoria, de unde nu îl poate scoate decât propriul partid. Istoria politică recentă arată, e adevărat, că PSD nu a ezitat în a-și sacrifica liderul perdant. Au trăit-o și Adrian Năstase, și Mircea Geoană. I-ați vedea însă pe Marian Oprișan, Liviu Dragnea sau Radu Mazăre omorându-și premierul dacă Guvernul ar fi practic ultima lor redută?

Pentru că întregul PSD e paralizat de frica DNA și a dosarelor, dar trăiește sincer iluzia că procurorii sunt pe tasta 1 a telefonului de la Cotroceni.

Pentru că lui Ilie Sârbu – senator, tată și socru – i-ar plăcea. Și nu e singurul din PSD.

Pentru că suntem un popor fără memorie și fără mari așteptări.

Să ne închipuim în ziua alegerilor. Cu o seară înainte vom fi văzut pe ecrane înfruntarea decisivă Ponta – Antonescu. Comic desăvârșit de limbaj și de situație. Încăierări penibile după ani de declarații de iubire necondiționată. Șarje ironice, atacuri la Ghiță și la Voiculescu. Făina, uleiul, pensia încasată pe 14, indexată din ianuarie cu rata inflației, se vor fi terminat. Și totuși, alegătorii se vor încolona veseli în microbuze nou-nouțe, cu sigla Guvernului pe portieră, spre urne. Morții vor ieși și ei, conștiincioși, la vot. Iar sub tălpi ne va crește prăpastia dintre noi și viața demnă proiectată pe flyere.